Trebuie să recunoaştem, vieţile noastre, pe măsură ce sunt mai sofisticate, au devenit mai simple. Mă gândeam cum era viaţa pe vremea lui Sebastian, văzând toată acea agitaţie din Jurnalul lui; câtă frământare, ce imprevizibil… Şi mai înainte, în timpul lui Eminescu, când moda era să te muţi din casă o dată la şase luni, fie şi-n casa de vizavi, întorcând-o pe a ta pe dos…; totul era un zbucium continuu, iar tehnologia era la nivelul manivelei şi-al găleţii scoase din puţ. Cele mai mici lucruri se obţineau cu cele mai nesuferite eforturi.
Avem impresia, când ne imaginăm trecutul, a unei tihne nemaipomenite (virtuţile ‘vieţii simple’), iar viaţa modernă ne apare, în contrast, ca un stres şi o zbatere ameţitoare. Cât e de fals. Lucrurile stau exact pe dos: vieţile noastre se simplifică. Tehnologia sofisticată ne-a decomplexificat existenţele, iar timpurile (absenţa războaielor, dominaţia economică etc.) ne-au adus confortul, previzibilul şi plictisul. Sunt uluit ce vieţi zbuciumate aveau cei dinainte. Bunicii mele i-au ars ruşii casa; într-o după-amiază s-a întors din oraş şi a găsit pe locul ei o grămadă de moloz, din care ieşea o mică dâră de fum. Câţi n-au trebuit s-o ia, în felul ăsta, în întregime de la capăt. Când mă uit în albumul de fotografii, cu cât văd generaţii mai vechi, să zicem până la 1880-90, cu atât constat acest tip de regresie. Noi nu mai cunoaştem, ca ei, semnificaţia cuvântului ‘dramă’; îi dăm o coloratură domestică, am uitat ce înseamnă să te calce istoria în picioare.
De la Rousseau ne vine iluzia asta. El a impus ideea că viaţa primitivă e simplă, că omul în starea de natură e fericit iar viaţa modernă, sofisticată, e un zbucium. Truismul subzistă şi azi: când spui ‘modern’, toată lumea îşi imaginează ceva agitat, ‘secolul vitezei’ şi toate celelalte stupidităţi pioase. Ce iluzie. De fapt, viaţa ‘eco’ a unui trib amazonian e o catastrofă de stres continuu, amestec de fugă, superstiţie şi groază fără sfârşit…, iar vieţile noastre n-au fost niciodată mai previzibile, mai confortabile, mai simple.
Lucrurile înaintează tot mai mult spre confort şi simplificare, îmi imaginez. Maladiile de epocă sunt, ca urmare, plictisul, nonsensul, singurătatea… Suferinţele s-au transmutat, dinspre fizic şi psihic, spre reflexiv şi intim, în zona cea mai adâncă şi mai delicată a conştiinţei. Problema sensului se pune din nou pentru noi, cu o acuitate nouă, deosebit de stranie. (Degeaba am căuta în cărţi felul cum au rezolvat-o antecesorii; ei nu o puneau deloc în aceşti termeni, nici un răspuns nu se află la ei.) Asistăm la destrămarea lentă a tuturor instituţiilor cunoscute. Şi nu vezi deloc de ce ai mişca un deget, în general pentru orice… Suferinţa noastră e calmă, la ralenti, sfâşierea noastră e o sfâşiere calmă şi continuă. Lumea nu înaintează, ci încetineşte. Ăsta e procesul straniu, de care reuşim cu greu să ne dăm seama.
Am fost odată într-o gară când nu trecea nici un tren. Nici un om pe peron; nici un câine; toate umbrele lungi lăsate de obiecte erau nemişcate. Maşinăriile şi utilajele grele, complicate, din apropiere nu erau doar înţepenite, dar ţi se părea, ba chiar aveai certitudinea că n-au funcţionat niciodată. Nu ştiu cît a durat, un sfert de ceas, poate mai mult, senzaţia. Nu eram cu totul nefericit. Măsuram calmul, liniştea egală. Mişcarea care a urmat, un fel de foşnet, a părut dureroasă. Un punct terminus era inevitabil.
Avem impresia, când ne imaginăm trecutul, a unei tihne nemaipomenite (virtuţile ‘vieţii simple’), iar viaţa modernă ne apare, în contrast, ca un stres şi o zbatere ameţitoare. Cât e de fals. Lucrurile stau exact pe dos: vieţile noastre se simplifică. Tehnologia sofisticată ne-a decomplexificat existenţele, iar timpurile (absenţa războaielor, dominaţia economică etc.) ne-au adus confortul, previzibilul şi plictisul. Sunt uluit ce vieţi zbuciumate aveau cei dinainte. Bunicii mele i-au ars ruşii casa; într-o după-amiază s-a întors din oraş şi a găsit pe locul ei o grămadă de moloz, din care ieşea o mică dâră de fum. Câţi n-au trebuit s-o ia, în felul ăsta, în întregime de la capăt. Când mă uit în albumul de fotografii, cu cât văd generaţii mai vechi, să zicem până la 1880-90, cu atât constat acest tip de regresie. Noi nu mai cunoaştem, ca ei, semnificaţia cuvântului ‘dramă’; îi dăm o coloratură domestică, am uitat ce înseamnă să te calce istoria în picioare.
De la Rousseau ne vine iluzia asta. El a impus ideea că viaţa primitivă e simplă, că omul în starea de natură e fericit iar viaţa modernă, sofisticată, e un zbucium. Truismul subzistă şi azi: când spui ‘modern’, toată lumea îşi imaginează ceva agitat, ‘secolul vitezei’ şi toate celelalte stupidităţi pioase. Ce iluzie. De fapt, viaţa ‘eco’ a unui trib amazonian e o catastrofă de stres continuu, amestec de fugă, superstiţie şi groază fără sfârşit…, iar vieţile noastre n-au fost niciodată mai previzibile, mai confortabile, mai simple.
Lucrurile înaintează tot mai mult spre confort şi simplificare, îmi imaginez. Maladiile de epocă sunt, ca urmare, plictisul, nonsensul, singurătatea… Suferinţele s-au transmutat, dinspre fizic şi psihic, spre reflexiv şi intim, în zona cea mai adâncă şi mai delicată a conştiinţei. Problema sensului se pune din nou pentru noi, cu o acuitate nouă, deosebit de stranie. (Degeaba am căuta în cărţi felul cum au rezolvat-o antecesorii; ei nu o puneau deloc în aceşti termeni, nici un răspuns nu se află la ei.) Asistăm la destrămarea lentă a tuturor instituţiilor cunoscute. Şi nu vezi deloc de ce ai mişca un deget, în general pentru orice… Suferinţa noastră e calmă, la ralenti, sfâşierea noastră e o sfâşiere calmă şi continuă. Lumea nu înaintează, ci încetineşte. Ăsta e procesul straniu, de care reuşim cu greu să ne dăm seama.
Am fost odată într-o gară când nu trecea nici un tren. Nici un om pe peron; nici un câine; toate umbrele lungi lăsate de obiecte erau nemişcate. Maşinăriile şi utilajele grele, complicate, din apropiere nu erau doar înţepenite, dar ţi se părea, ba chiar aveai certitudinea că n-au funcţionat niciodată. Nu ştiu cît a durat, un sfert de ceas, poate mai mult, senzaţia. Nu eram cu totul nefericit. Măsuram calmul, liniştea egală. Mişcarea care a urmat, un fel de foşnet, a părut dureroasă. Un punct terminus era inevitabil.