Am ajuns o nație de inepți. Și nu, aici nu vorbesc numai despre
propria mea experiență, că de era numai asta vorbeam într-o oglindă. E
vorba despre ceea ce se întâmplă în general.
Am ajuns să disprețuiesc vorbirea. Pentru că, dacă vorbești, practic
ori vorbești în van, unor persoane care nu te ascultă, sau vorbești ca
să fi vorbit. E cu un singur i, pentru că e la conjunctiv trecut. Da,
odată ce ai vorbit, ai făcut-o degeaba.
Acum vorbim doar la mișto. Vorbim la semafor, prin claxoane și
frigidere invizibile de carne care ne apasă slăninile umflate de pe
niste scaune obosite. Vorbim la telefon și ne pupăm în cur reciproc,
”vaaai, nuj ce, nuj cum”…„da, stiu, vaai, la la la”…răspunsul meu: binepa.
Vorbim, dar nu comunicăm, la cursuri și seminarii hidoase din care
ori intri și ieși, și atât, sau intri ca să ai de unde ieși. Oricum
nimeni nu înțelege nimic. Sau poate nu vrea să înțeleagă.
Vorbim cel mai bine când suntem muți de beți sau stoned. Aia e cea
mai tare comunicare – tu, mut de beat, vorbești și cineva te ascultă
orice ai zice. Dar atunci…revenim la povestea cu ”taci dracului și
ascultă-mă pe mine când mănânc un căcat, și după aia vorbești tu”.
Când vom mai vorbi cum vorbeam odată, când cineva chiar credea prostiile pe care le ziceam?