Am fost odată

Trebuie să recunoaştem, vieţile noastre, pe măsură ce sunt mai sofisticate, au devenit mai simple. Mă gândeam cum era viaţa pe vremea lui Sebastian, văzând toată acea agitaţie din Jurnalul lui; câtă frământare, ce imprevizibil… Şi mai înainte, în timpul lui Eminescu, când moda era să te muţi din casă o dată la şase luni, fie şi-n casa de vizavi, întorcând-o pe a ta pe dos…; totul era un zbucium continuu, iar tehnologia era la nivelul manivelei şi-al găleţii scoase din puţ. Cele mai mici lucruri se obţineau cu cele mai nesuferite eforturi.
       Avem impresia, când ne imaginăm trecutul, a unei tihne nemaipomenite (virtuţile ‘vieţii simple’), iar viaţa modernă ne apare, în contrast, ca un stres şi o zbatere ameţitoare. Cât e de fals. Lucrurile stau exact pe dos: vieţile noastre se simplifică. Tehnologia sofisticată ne-a decomplexificat existenţele, iar timpurile (absenţa războaielor, dominaţia economică etc.) ne-au adus confortul, previzibilul şi plictisul. Sunt uluit ce vieţi zbuciumate aveau cei dinainte. Bunicii mele i-au ars ruşii casa; într-o după-amiază s-a întors din oraş şi a găsit pe locul ei o grămadă de moloz, din care ieşea o mică dâră de fum. Câţi n-au trebuit s-o ia, în felul ăsta, în întregime de la capăt. Când mă uit în albumul de fotografii, cu cât văd generaţii mai vechi, să zicem până la 1880-90, cu atât constat acest tip de regresie. Noi nu mai cunoaştem, ca ei, semnificaţia cuvântului ‘dramă’; îi dăm o coloratură domestică, am uitat ce înseamnă să te calce istoria în picioare.
       De la Rousseau ne vine iluzia asta. El a impus ideea că viaţa primitivă e simplă, că omul în starea de natură e fericit iar viaţa modernă, sofisticată, e un zbucium. Truismul subzistă şi azi: când spui ‘modern’, toată lumea îşi imaginează ceva agitat, ‘secolul vitezei’ şi toate celelalte stupidităţi pioase. Ce iluzie. De fapt, viaţa ‘eco’ a unui trib amazonian e o catastrofă de stres continuu, amestec de fugă, superstiţie şi groază fără sfârşit…, iar vieţile noastre n-au fost niciodată mai previzibile, mai confortabile, mai simple.
       Lucrurile înaintează tot mai mult spre confort şi simplificare, îmi imaginez. Maladiile de epocă sunt, ca urmare, plictisul, nonsensul, singurătatea… Suferinţele s-au transmutat, dinspre fizic şi psihic, spre reflexiv şi intim, în zona cea mai adâncă şi mai delicată a conştiinţei. Problema sensului se pune din nou pentru noi, cu o acuitate nouă, deosebit de stranie. (Degeaba am căuta în cărţi felul cum au rezolvat-o antecesorii; ei nu o puneau deloc în aceşti termeni, nici un răspuns nu se află la ei.) Asistăm la destrămarea lentă a tuturor instituţiilor cunoscute. Şi nu vezi deloc de ce ai mişca un deget, în general pentru orice… Suferinţa noastră e calmă, la ralenti, sfâşierea noastră e o sfâşiere calmă şi continuă. Lumea nu înaintează, ci încetineşte. Ăsta e procesul straniu, de care reuşim cu greu să ne dăm seama.
       Am fost odată într-o gară când nu trecea nici un tren. Nici un om pe peron; nici un câine; toate umbrele lungi lăsate de obiecte erau nemişcate. Maşinăriile şi utilajele grele, complicate, din apropiere nu erau doar înţepenite, dar ţi se părea, ba chiar aveai certitudinea că n-au funcţionat niciodată. Nu ştiu cît a durat, un sfert de ceas, poate mai mult, senzaţia. Nu eram cu totul nefericit. Măsuram  calmul, liniştea egală. Mişcarea care a urmat, un fel de foşnet, a părut dureroasă. Un punct terminus era inevitabil.

O vindecare miraculoasa

Celulele stem sunt un miracol. Totusi chiar si inainte ca medicina moderna sa le fi descoperit, aceste mici entitati miraculoase actionau la fel de eficient in organism chiar daca rolul lor natural este cu totul altul. Astfel, ele reprezinta forme celulare nedezvoltate complet care in mod normal ajuta la dezvoltarea organelor si in ciclul natural al organismului contribuie la completarea si inlocuirea celulelor care mor sau se imbolnavesc.
Zilele trecute am descoperit un articol foarte interesant despre o tanara din America ce ramasese paralizata aproape complet in urma unui accident de masina. Astfel am aflat ca Janet ajunsese in scaunul cu rotile dupa ce masina pe care o conducea s-a rasturnat si a cazut de pe un pod.
Ca un adevarat luptator cu viata, tanara n-a incetat sa spere si atunci cand reprezentatii unui spital din Spania i-au oferit posibilitatea de a incerca un tratament experimental cu celule stem, Janet a acceptat imediat sa zboare peste Ocean pentru a incerca si aceasta solutie
La spital, echipa de chirurgi a apelat la o tehnica sofisticata de recoltare a celulelor  stem din   pentru ca putin mai tarziu sa i le implanteze in coloana.
In orice caz, dupa o perioada destul de lunga de timp, aproape trei ani daca am retinut eu bine, Janet s-a intors la acelasi spital pentru o serie de verificari cu aparatul RMN pentru a vedea cum au evoluat celulele stem in urma operatiei si care sunt sperantele pentru ca ea sa mai mearga vreodata. Cum era de asteptat, micutele celule stem si-au facut treaba si au inceput sa se transforme incetul cu incetul in celule specifice acelei regiuni din coloana vertebrala, reusind sa refaca o parte din legaturile distruse la accident. Insa recuperarea, chiar si in aceste conditii este lenta si va tine destul de mult timp, dar la sfarsit, se preconizeaza ca refacerea va fi completa.

Nici măcar.

Faptul că nu mă interesează decât literatura mă face să pierd o mulţime de laturi ale vieţii. Uneori mă uit pe stradă şi în loc să văd oameni, percep scene, personaje, un tip care aduce cu Stavroghin, un profil al lui Julien, e cam ridicol. Peste tot, cotoare ambulante de cărţi – sau de filme. Nu e prea vesel.
       ‘Nu mă înteresează decât literatura’… Nici măcar.

       G.L.: speculativ, intens, pierdut; A.P.: dialectic, şotronul lui nici-nici, frivolitate a intervalului: amendezi rapid extremele ca să fii undeva la mijloc, când eşti perfect niciunde. Spiritul geometric şi spiritul de fineţe în varianta café du Commerce. Am avut adesea impresia clară a unei imposturi a carismei (la tipi omeneşte admirabili etc.). În fond, e sigur că dialecticianul va repurta mereu victorii la galerie. De ce postura actorului mi s-a părut brusc supărătoare? Ideea că adevărul are nevoie de ambalaj îmi face un pic silă. Asta trebuie să fie. Sunt obosit. Sau sunt bătrân.

       The king’s speech (2010), The kids are all right (2010), Caché (2005), Mr. Nobody (2009), Black swan (2010), I am love (2010), Gerry (2002). Nimic. Voi pierde şi filmele.

era imaginea..

Platforma sârbilor pentru viitor, când intri într-un bar din Belgrad şi discuţi cu cineva de acolo: ‘Prima oară când îi simţim pe americani slabi, şi când primim semnalul de la ruşi, recucerim Kosovo-ul şi-i alungăm pe toţi musulmanii în Albania. Rapid, fără discuţii şi fără greşeala de a-i violenta fizic; îi facem pachet şi-i expediem peste graniţă. Kosovo e un provizorat. După ce ne-au făcut americanii, kosovarii, care trăiau de sute de ani acolo, or să plătească pentru ambiţia lor absurdă. Lucrurile vor fi ca înainte’.
       Nici vorbă de penitenţă, de resemnare. Probă că istoria nu e niciodată ce ne închipuim.

       În unele restaurante sau cafenele din Franţa, ceaiul e mai scump decât cafeaua. Oamenii îl beau mai lent; s-a calculat timpul de ocupare a mesei…

       Baudelaire: opium, haşiş, laudanum. Nu atât de mult pe cât se crede, totuşi. La început, îl depăşea până şi Balzac.

       Un fotograf străin, oprind o fată din Varşovia:
       – Nu te supăra, pot să-ţi fac o poză?
       – Îmi pare rău, am prieten.

       Lungă serie Sophie Tucker.

       De câte ori ajung în Bucureşti, ştiu că o să uit sistematic să iau un aparat foto şi să merg la Patriarhie. Undeva pe fresca din pridvor, în stânga uşii, unde e înfăţişat Iadul – e faimosul portret al lui Nae Ionescu în chip de drac, de care pomeneşte Vulcănescu. Dispus central în compoziţie, negru, cu aripile deschise etc. Nu l-am găsit nicăieri în cărţi sau pe internet.
       Era imaginea care-mi lipsea din iconografie…