N-am simtit niciodata fericirea altfel decit ca pe o senzatie de bine. Cind maninc, de exemplu, si ma satur, ma simt fericit. Acelasi lucru il simt cind fac dragoste, cind iau salariu sau cind imi vopsesc gardul.. Unii vorbesc despre fericire in termeni pomposi, ca despre ceva special si nu ca despre o nevoie domestica ( ca despre implinirea unei nevoi ).
Aspiratia omului, dincolo de orice, ramine interesata, domestica. Nimeni nu lupta pentru un vis ( mai sint si din acestia, dar nu se aleg, din pacate, cu nimic!), fiecare tinnde sa-si indeplineasca nevoile, sa-si satisfaca nevoile ( ca sa coborim la extrem!). Dependenta nostra de senzatii, care creaza starea de bine (fericirea) pare, mai degraba, un viciu decit o virtute ( oricit ar incerca unii sa ne convinga ca lucrurile stau altfel!). Inca de mici (de la tita mamei!) deprindem naravul acesta, iar cu timpul, devenim robii lui. Uneori nici nu realizam ca toata viata noastra nu facem altceva decit sa ne oferim “fericiri”, scurte si trecatoare, dind satisfactie simtului fizic, adesea chiar si celui psihic ( cind gindurile noastre converg in directia indeplinirii nevoiii, sintem fericiti!).
Admitind, totusi, ca fericirea are alte valente, constatam ca realizarea ei, depinde de starea noastra de bine, dependenta, la rindu-i, de satisfactia bruta, domestica, care face ca viata sa aiba un sens. Fiindca altul nu vad!