Verde

Verde, verde nu ma pierde. Noaptea e verde pentru cine stie s-o dezmierde. Si firul de la telefon care intra intr-un perete vernil, se strecoara pe sub asfaltul inverzit de matasea broastei, strapunge pajistile, vaile, muntii (astia nu-s verzi, cu exceptia muntelui de smarald) si ajunge intr-un loc verde. Vorbele nu sint verzi, doar brinza e verde, brazdata de vinisoare verzi de mucegai dospit din doua bacterii concurente si recurente. Verde e parul iubitei mele, vazut prin ochii mei verzi. De fapt, nimic nu e verde, doar lumina e verde si tot ce vedem noi verde este pentru ca asa vrea raza aia buclucasa, care schioapata de verde dupa ce si-a luxat articulatiile incercind alte culori. Verde e sufletul primavara cind bobocii verzi irump de sub pielea care plezneste tandru. Verde e o frunza de menta, dementa, dementa, dementa.

Vergil era un tip versatil. Un venetic. Se aciuase in mansarda ciuruita de ploi si peticita cu pungi de gunoi in urma cu mai bine de un an. Studia literele. Incepuse cu a si se oprise la b. Be-bere. Multa, multa bere. Trasese cu mecla la toate colegele de an si le gasise pe rind nod in papura. Una-i sluta, alta-i muta, ceastalalta-i ne***ta. Dupa un timp, a constatat ca are o problema. De forma, nu de fond. Si, ajutat de halbele care se succedau in ritm de bossanova, a inceput o operatiune migaloasa de redesenare a idealului sau feminin. Ar fi incercat figura cu coasta, dar s-a resemnat cu gindul ca n-are vocatie de Creator. Asa s-a nascut, din spuma berii, Afrodita lui. O afrodita de uz personal. Instructiuni de folosire: afrodita personala nu vorbeste. Si-a scarpinat interogativ claia de par naclait de fum si a realizat ca alte instructiuni nu mai sint necesare. Daca nu vorbeste, atunci raul e taiat de la radacina si alte belele nu are cum sa mai cauzeze. Totusi, contemplind-o in tacere, prin sticla halbei de bere, asa cum vazuse el intr-o reclama misto, a realizat ca totusi afrodita lui personala are gura. La ce ar putea fi de folos cele doua buze, gindi fara sa se-amuze. Si atunci i-a venit ideea. O va invata sa-l sarute. Da, o idee excelenta. Avea astfel ocazia sa recupereze tot timpul pierdut. Iar buzele lui sa simta si altceva decit buzele reci, sticloase, ale halbelor de bere. Ce idee minunata! Ii va face program. Dimineata, pupicii ei vor poposi pe pleoapele grele de somn si vor sorbi si ultima farima de mahmureala. Apoi, dupa ce va iesi din baie, pupicii ii vor dezmierda obrajii si gitul, iritate de la barbierit. La prinz, ii vor tonifia talpile chinuite de atita mers pe jos si, pentru digestie, un pupic mic pe buric. Si tot asa. Ce mai ramasese, era programat seara. Pupici tandri pe piept, pe spate, pe ceafa, pupici senzuali pe buricele degetelor, pupici obraznici pe coapse si fese si, apogeul, pupicul verde. Dupa un timp, Vergil nu mai traia decit pentru pupicii afroditei sale personale. Niste pupici virtuali, desigur, asa cum era si afrodita lui personala. Singura sa nemultumire era legata de pupicul verde. Sertarul respectiv din imaginatia lui era gol. Asa ca intr-o zi n-a mai rabdat si a plecat in cautarea pupicului verde.