Reveniri si plecari

De patru ori revenisem la Mioara Zgardescu, iar ea ma primise de fiecare data ca si cind nu s-ar fi intimplat nimic, desi la despartire ne spunesem ( mai ales a patra oara ), vorbe grele, care nu se uita intodeauna usor. Eu n-as fi putut face acest lucru, n-as mai fi reprimit-o ( daca ar fi plecat vreodata!), ea insa cedase emotiei, cuvintelor, imbratisarilor si rugamintilor mele, fiind, asa cum observase la un moment dat, cele mai sincere dovezi de dragoste. La drept vorbind, o iubisem din tot sufletul, nu cautasem doar sex, desi, trebuie sa recunoasc, la virsta aceea lucrurile erau cam amestecate. Practic fusese singurul mijloc de a-i dovedi ca o iubesc ( nu mai credea in vorbe! ), de a o face sa se infioare cind o luam in brate sau cind ma inclestam ca un uliu de sinii ei dumnezeesti. O coplesisem un timp cu patima aceasta ( toate noptile noastre fusesera, in anul acela minunat de gratie, nopti albe !), ravasite de pasiune, dar stinse spre dimineata ca un foc de paie, lasind in urma doar cenusa inecacioasa a amintirii, din care renastea spre seara, miraculos, alte flacari. Nu putusem sa-i promit altceva decit dragoste ( ea ar fi vrut sa ne casatorim), insistase adesea ( pusese piciorul in prag, mergind pina a nu se mai culca cu mine!!) dar cu cit insista mai mult, cu atit ma eschivam mai tare, o minteam ( din dorinta aceea perversa de a o avea) sub un inceput stravaziu, incert, de promisiune, cum ca ma mai gindesc.