Probabil ca ma ratacisem in seara aceea acolo in oraselul acela de munte, strins intre doua dealuri golase, ca intr-o covata. Iesisem sa ma plimb putin si ma prinsese intunericul in mijlocul unei nopti prapastioase, fara luna sau stele, incit nu mai gasisem drumul inapoi. In disperare de cauza, m-am asezat pe un colt de stinca, hotarit sa inoptez acolo (nu era prea frig afara) si sa ma intorc cum se lumineaza de ziua.
Speram sa nu dea vreun urs ori vreo alta lighioana peste mine, fiindca in afara de un bat cioturos cu care sa ma apar nu aveam altceva.. Spre norocul meu, pe la miezul noptii, am vazut coborind de pe dealul din fata ( cel dinspre rasarit) o procesiune cu torte aprinse in miini, indreptindu-se spre mine. I-am lasat sa se apropie pina la citiva pasi, apoi m-am miscat de unde ma pitisem si am cerut ajutor, lamentindu-ma ( destul de jalnic, de altfel!). Procesiune trecu fara ca cineva sa-mi asculte vaicarelile, iar la incercarea mea disperata de a-l apuca de umar pe ultimul om din cortegiu, miinile mele trecusera prin el.
Am intrat in mijlocul lor, incercind, fara succes, sa-i opresc (de mai multe zeci de ori), pina cind, in sfirsit, mi-am dat seama ca oamenii aceia erau, de fapt, umbre. M-am speriat si mai tare, amintindu-mi despre istorisirea unui batrin (unchiul Vasile Chioru, din vremea copilariei!), care patise la fel ( urmase cortegiu pina la capat!) si care scapase ca prin urechile acului din lumea umbrelor (un fel de loc blestemat, unde oamenii erau spinzurati si mincati de vii!)