Am incercat de atatea ori sa ma abtin, dar pur si simplu nu pot. Sunt suparata bineinteles, sunt trista, dar nu ma pot abinte.
Am citit si pe internet de chestia asta si cica este un raspuns. Cum ceilalti incep sa planga, eu nestiind sa reactionez imediat incep sa zambesc. Intotdeauna am patit-o. Imi aduc aminte ca eram cu mama, imi cautam pantofi, iar pe ea a sunat-o tata sa-i spuna ca a murit un unchi. Ea instant a inceput sa planga, iar eu am inceput sa zambesc si sa rad. Niciodata nu am plans cand a murit cineva. Cei drept nici nu m-am confruntat cu situatii de genul dar pur simplu nu pot plange. Daca la filmele drama imediat ma emotionez, in viata de zi cu zi nu pot plange la moarte cuiva.
Nu mi se pare nostim, ca totusi pierdem pe cineva apropiat, cineva iubit, dar totusi eu zambesc. Si nici macar nu e un zambet mai ascuns. Nu. E cel mai larg zambet pe care il pot da. Nici daca primesc o veste foarte buna nu zambesc atata de larg. Va rog sa nu ma condamnati, va rog sa nu-mi dati vesti triste, sa nu aveti pretentii sa raspund prin tristete ci sa fiti sigur ca o sa rad, ca o sa zambesc.
Cand a murit bunica mea si mi-a zis mama am inceput sa zambesc. Nici nu am fost apropiata de ea, chiar deloc, dar nici in halul sa incep sa rad. Asta mi-e defectul.
La orice veste proasta eu rad. Chiar si cand este vorba de persoane foarte apropiate. Probabil este pe baza sistemului nervos. Oricum consider ca este nevoie si de cineva care sa insufleteasca atmosfera, chiar si la inmormantari.
Chiar daca a murit si este urat faptul ca nu mai este printre noi persoana respectiva, ne putem bucura, putem vedea partea buna a lucrurilor, o casa mostenire in cazul batranilor. In fine, deja o iau pe alte idei proaste. Daca mai este cineva ca mine, va rog sa spuneti, nu ma lasati sa cred ca sunt singura cu probleme de acest gen.
Si daca chiar suntem multi, foarte multi, ar trebui sa infiintam un club. Clubul vesel in situatii triste.
Am fost o singura data la inmormantare si sper norocul meu a trebuit sa am grija de nepotica mortului de 7 anisori. Chiar m-am bucurat ca am stat cu ea, ca am avut grija de ea, sa nu se simta foarte trista, astfel nici eu nu am putut sa fiu atata de fericita, dar am ajutat-o si pe ea sa se simta bine si in siguranta.
Daca merg la o inmormantare si aveti copii aduceti-i la mine, am eu grija de ei, de toti chiar. Dati-mi ceva de facut pentru a nu strica ceremonia.
Imi doresc din tot sufletul sa nu mai fiu pusa in ipostaza de a ma chinui sa arat ca sunt trista, cand de fapt toata fata mea inspira zambet, un zambet tampit pentru o situatie de genul. Asa ca daca voi nevoita sa mai merg la vreo inmormantare voi spune cum s-a petrecut si cum am reactionat.